Delta Dunării

Ruinele dacice de la Orăştie

Bisericile din lemn din Maramureş

Sighişoara

Mănăstirea Hurezu

Biserici în Transilvania

Mănăstirile din Moldova

 

Delta Dunării

Rezervaţie naturală unicat în Europa

Un ţinut exotic cu peste 1200 de specii de copaci şi plante, cu cea mai bogată faună ornitologică de pe continent (mai mult de 300 de specii, printre care colonii unice de pelicani) şi ihtiologică (reprezentată de cca. 100 de specii, din care amintim heringul de Dunăre şi sturionii, de la care se obţine preţiosul caviar).

Delta Dunării este cea mai mare rezervaţie de ţinuturi umede din Europa, acoperind o suprafaţă de 2.681 km2. În 1990 UNESCO a inclus Delta Dunării, cea mai nouă formă de relief din România, ferită de "progresul industrializării", printre rezervaţiile biosferei. Sursa: www.deltadunarii.ro

 

Ruinele dacice de la Orastie

Aşezarea de la Feţele Albe

Situată pe coasta de sud, însorită, a dealului Muncelului, despărţită fiind, printr-o vale îngustă de înălţimea pe care se păstrează ruinele de la Sarmizegetusa Regia. Alături de construcţiile civile trebuie remarcată existenţa aici a unui sanctuar circular cu stâlpi de piatră, descoperit pe terasa a IV-a. El a fost distrus, ca şi aşezarea, în urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc, foarte probabil, în timpul celui de-al doilea război daco-roman (105 - 106 d. Hr.). Sursa: www.wikipedia.org

Cetatea Costeşti – Cetăţuie

Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6–8 m şi cu o înălţime de 2–2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele. Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn. Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium. Sursa: www.wikipedia.org

Cetatea Costeşti - Blidaru

Blidaru, platou situat la SV de com. Orăştioara. de Sus (jud. Hunedoara), la alt. de 705 m, unde se află ruinele cetăţii dacice cu acelaşi nume, integrată în principalul nucleu al sistemului defensiv antiroman din zona Munţilor Orăştiei. Situată pe culmea Blidaru, la o altitudine de 703 m, fortificaţia cuprinde două incinte, unite între ele, având împreună şase turnuri puternice de observaţie. Sursa: www.wikipedia.org

Cetatea Sarmizegetusa

Capitala regatului dac, construită probabil la mijlocul secolului I î. Hr., cuprindea în perimetrul său cetatea, zona sacră şi aşezarea civilă. Referitor la cetatea Sarmizegetusa Regia, putem afirma că zidurile ei, ridicate în tehnica "murus Dacicus", înconjurau un mamelon aflat la 1000 de metri altitudine, respectând configuraţia terenului. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-i suprafaţa, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcţie a acestora. La cca. 100 m est de cetate, pe două terase, se află zona sacră, la care duce un drum pavat cu lespezi de calcar, calea de acces terminându-se într-o piaţetă. În acest spaţiu au fost amplasate sanctuare de plan rectangular şi circular, unele fiind construite din piatră de calcar, iar altele din andezit. Aşezarea civilă formată din cartierele de est şi de vest, se întindea pe câteva zeci de terase, constituind cel mai amplu complex de locuire dacică documentat până în prezent. Aici se aflau grupuri de locuinţe, ateliere meşteşugăreşti, depozite, hambare, instalaţii de captare şi distribuire a apei potabile. Într-una din aceste locuinţe a fost descoperit celebrul vas ceramic cu ştampila "DECEBALUS PER SCORILO". Sursa: www.wikipedia.org

La Costeşti

Primul pe care vizitatorul îl întalneşte este sanctuarul aflat în interiorul fortificaţiei şi este orientat pe direcţia NE – SV. El era constituit din 4 şiruri de cate 15 coloane. În cazul acestui edificiu, nu toate coloanele de lemn aveau drept bază tamburi de calcar. În partea dinspre nord a sanctuarului, în zona unde stanca masivă urcă mult, lăcaşurile de sprijin ale coloanelor au fost amenajate în ea.Cercetările întreprinse în anul 1977 au dovedit ca acest sanctuar a fost demontat de către daci în preajma celui de-al doilea razboi daco-roman, probabil distrus la acea dată. De la acest sanctuar, se coboară o mică pantă, pentru a ajunge pe o terasă de pe latura nordică a dealului, unde găsim un alt sanctuar descoperit imediat după începerea săpaturilor în cetate. El este situat în afara valului de pamant şi este orientat pe direcţia NV – SE. Se compunea din 4 şiruri a cate 15 tamburi. Tamburii din piatra de calcar constituiau, de fapt, baze pentru coloanele durate din lemn, care, probabil, susţineau acoperisul templului respectiv. În partea opusă acestuia, pe o terasă din partea de SE a înalţimii, se gaseşte alt aliniament constituit din 6 şiruri a cate 7 tamburi de calcar. În preajmă, pe altă terasă, întalnim cel de-al patrulea sanctuar a cărui orientare este NE – SV; el are în componenţă 6 rânduri a câte 6 tamburi fiecare. Sursa: www.wikipedia.org

Piatra Roşie

Înălţime submontană (832 m alt.) în zona Munţilor Orăştiei, situată pe teritoriul com. Boşorod (jud. Hunedoara), pe al cărei platou a fost ridicată o cetate dacică datată la finele sec. 1 a. Chr. şi în sec. 1 p. Chr. Cetatea a fost prevăzută cu o dublă fortificaţie. Cetatea, ridicată din piatră, are formă patrulateră, cu laturile de 102 x 45 m, fiind prevăzută cu patru turnuri de apărare, situate în colţurile incintei, iar un al cincelea fiind situat la mijlocul laturii de est a fortificaţiei. Sursa: www.wikipedia.org

Bisericile din lemn din Maramureş

Bisericile de lemn din Maramureş se disting între celelalte biserici de lemn din judeţul Maramureş şi dintre bisericile de lemn din Transilvania, însă aparţin aceleiaşi mari familii de biserici de lemn româneşti. Acestea se întâlnesc în vechiul Maramureş, o regiune cu o identitate încă puternic definită de limitele sale geografice naturale. În aceste limite este necesar să fie incluse şi un număr de biserici aflate de cealaltă parte a râului Tisa , din partea de nord, aflată astăzi în Ucraina.

Bisericile de lemn din părţile de sud-vest ale judeţul Maramureş sunt tratate separat.

Bisericile de lemn ridicate după 1900 până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial corespund unui curent de revenire la ortodoxie a unor colectivităţi din Maramureş.

Mulţi se grăbesc să cuprindă noile biserici de lemn, ridicate dupå 1989, în aceaşi familie cu cele mai vechi, înmulţindu-le numărul şi aria de răspândire.

Datorită diversităţii culturale şi etnice specifice Maramureşului în veacurile din urmă, în comunităţile rurale din Maramureş se întâlnesc biserici de lemn cu trăsături variate, precum: ale rusinilor din Verhovina şi ale huţulilor de la izvoarele Tisei.

Următoarele opt biserici de lemn din judeţul Maramureş au fost introduse în patrimoniul mondial al UNESCO în decembrie 1999:

Biserica de lemn din Budeşti Josani, Budeşti

Biserica de lemn din Deseşti, Deseşti

Biserica de lemn din Mănăstirea Bârsana, Bârsana

Biserica de lemn din Poienile Izei, Poienile Izei

Biserica de lemn din Ieud Deal, Ieud

Biserica de lemn din Şurdeşti, Şurdeşti

Biserica de lemn din Plopiş, Plopiş

Biserica de lemn din Rogoz, Rogoz

Bisericile de lemn din Budeşti Josani, Deseşti, Mănăstirea Bârsana, Poienile Izei şi Ieud Deal se află în Maramureşul istoric, cele de la Şurdeşti şi Plopiş sunt din vechea Ţară a Chioarului, iar biserica Sf. Arhangheli din Rogoz e situată în Ţara Lăpuşului.

Împreună, aceste 8 biserici de lemn reprezintă un ansamblu de exemple remarcabile de diverse soluţii arhitecturale din diferite perioade şi zone. Ele sunt înguste, dar înalte, cu turle suple şi lungi la capătul vestic al clădirii. De aceea ele sunt expresia particularităţii locale a peisajului cultural al acestei zone montane din nordul României.

Se remarcă prin tehnica îmbinărilor din lemn şi a realizării învelitorilor din şindrilă, prin motivele ornamentale vizibile pe suprafaţa portalurilor şi ancadramentelor - ce se susţin pe stâlpi zvelţi - simbolizând elemente de natură vegetală, animală şi geometrică realizate prin dăltuire şi crestare. Sursa: wwww.wikipedia.org

Sighişoara este situată aproximativ în centrul României în sudul judeţului Mureş, fiind legată rutier de Europa prin drumul european E60. Este un oraş superb care adăposteşte o istorie de mii de ani, un oraş unde convieţuiesc în armonie mai multe naţionalităţi. Datorită arhitecturii sale remarcabile, a poziţiei dominante şi a ambianţei geografice, oraşul a fost supranumit încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea "Perla Transilvaniei". Oraşul şi cetatea au fost întemeiate în Evul Mediu. Sighişoara a fost fundată de emigranţii germani în a doua jumătate a sec. al XII -lea. Cetatea Sighişoara este considerată şi astăzi a fi cea mai frumoasă cetate locuită din sud-estul Europei.

Sistemul defensiv construit şi apărat de bresle era compus dintr-un zid lung de 930 m, 14 turnuri de apărare şi 5 bastioane de artilerie. Din el se mai păstrează până azi 9 turnuri, 2 bastioane şi o parte din zidul de incintă.  Sursa: www.sighisoara-transilvania.ro

Între 1678 şi 1725 arta românească a cunoscut o fază de înflorire artistică şi culturală creându-se un stil caracteristic, denumit "stil brâncovenesc" după numele domnitorului român Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Această perioadă a artei româneşti reprezintă un ultim moment de sinteză şi înflorire a artei postbizantine într-o epocă în care arta rusească, sârbă sau greacă, la fel ca şi arta din Principatele Române, era încă fidelă tradiţiei ortodoxe.

În această perioadă domni - ca Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, mitropoliţi ca Varlaam, Theodosie, Antim Ivireanu, episcopi ca Ştefan Mitrofan, stareţi ca arhimandritul Ioan de Hurezi, Ilarion de Cozia şi erudiţi ca fraţii Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino ("stolnicul" - mare dregător ce avea în grijă masa domnească şi era şeful bucătarilor, al pescarilor şi grădinarilor) realizează în acelaşi timp o amplă şi sistematică operă de reactualizare a tradiţiei bizantine în formele şi substanţa sa. Filonul bizantin şi ortodox al artei româneşti se întăreşte: în cercurile grecofile de la curtea domneasca a avut loc o adevărată Renastere bizantină, pictura murală şi iconografică şi-au recâştigat caracterul academic paleolog. Stucaturile, sculptura în lemn şi piatră, broderiile de tadiţie bizantină, ţesăturile orientale sau italieneşti sunt de o somptuozitate ieşită din comun, unde coexistă Bizanţ, Orient şi Baroc laolaltă. Dar chiar şi în acel secol baroc, componenta clasică a artei bizantine, transmisă celei din Principatele Române, rămâne trăsătura stilistică dominantă a artei româneşti. Elementele orientale şi baroce din decorarea în piatră, orfevrăria, sculptura în piatră şi stuc împrumută o notă particulară şi pitorească artei româneşti din această perioadă, dar aceste trăsături împrumutate artei din epocă nu vor modifica cu nimic caracterul său postbizantin.

Unică în sud-estul Europei, această sinteză postbizantină şi-a găsit cea mai autentică expresie în mânăstirea Hurezi. Situată în judeţul Vâlcea, în regiunea subcarpatică a Olteniei; Hurezi, reprezintă începând cu secolul al XIV-lea când a existat o viaţă monahală intensă datorită altor două mânăstiri - Cozia şi Arnota ale căror biserici au servit drept morminte domneşti -, un ansamblu monahal complex comparabil marilor mânăstiri de la Muntele Athos. "Biserica Mare", adică biserica principală a mânăstiri, destinată să devină loc de odihnă veşnică al domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al familiei sale, ar fi trebuit să primească într-o zi rămăşiţele sale pământeşti. Dar el a fost decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi, în ziua de 15 august 1714 la curtea sultanului turc, sub acuzaţia de "trădare". Acesta fusese verdictul cu care sultanul caracterizase demersurile diplomatice pe care domnitorul le făcuse pe lângă curţile de la Viena şi Moscova în speranţa că va realiza o posibilă coaliţie antiotomană. Murind ca un martir, în circumstanţe atât de dramatice, el n-a putut fi înmormântat la Mănăstirea Hurezi cum îşi dorise, astfel încât, sarcofagul său gol se găseşte şi astăzi în pronaos.

Acest ansamblu monastic, cu incintă de spital şi chilii, cu cele cinci biserici ale sale, pune în evidenţă un program complex - necunoscut până atunci şi niciodată reluat in Ţara Românească. Bisericile toate s-au păstrat în starea originală. La coerenţa programului se adaugă unitatea stilului arhitectutal: bisericile, de plan patrulater, au clopotniţe înalte şi zvelte a căror înălţime este egală cu lungimea edificiului.Pridvoare ce se deschid spre curte prin arcade cu arc în plin cintru susţinute de zece coloane de piatră decorate cu motive de Renaştere târzie. Ordonarea clară a elementelor acestui ansamblu arhitectural construit după o axă orientată est-vest, structura simetrică a aripii vestice, faţadele clădirilor unde predomină suprafeţele plane, foişoarele (cu secţiune pătrată) de pe reşedinţa domnească şi de pe aripa nordică, prezenţa arcadelor cu arc în plin cintru, aceleaşi parcă, la etaj ca şi la parter - toate acestea crează o atmosferă primitoare de armonie şi frumuseţe. Acest ansamblu arhitectural nu are nimic comun cu spiritul baroc al secolului XVI. În albul strălucitor al faţadelor tencuite se topesc toate accentele plastice ale acestora, construcţiile capătă un caracter monumental, echilibrat de umbra modelatoare a pridvoarelor şi a foişoarelor.

Planul mănăstirii Bisericile păstrează 90% din picturile murale originale. Realizate între 1692 şi 1702 de douăsprezece pictori conduşi de meşterii Constantinos şi Ioan, reprezintă începutul stilului brâncovenesc în pictura murală. Aceşti doi artişti, creatori şi ai ansamblului pictural al Bisericii Doamnei din Bucureşti, ridicată în 1683, au avut contribuţii remarcabile în cadrul Renaşterii bizantine, atât în pictura de icoane cât şi în cea murală, încurajată de cercurile grecofile de la curtea domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688). Pictura murală de la Hurezi - variantă postbizantină a stilului academic paleolog - dvedeşte un program iconografic foarte răspândit în mediul pictural atenian şi cretan din secolele XVI-XVII, introdus şi în pictura românească: Scara lui Ioan Climax, Scara lui Iacob, Viaţa adevăratului călugăr, Arca creştinătăţii, Moartea lui Efrem Sărul, Buna Vestire, imnuri de nuntă, Fecioara Protectoare. În plus, aceşti pictori, cu ajutorul unor iconografi renumiţi, de exemplu arhimandritul Ioan - sareţul mănăstirii şi mare învăţat - au introdus în programul pictural imagini ale unor sfinţi autohtoni (Nicodim de la Tismana, Grigore Decapolitul), ca şi personaje din romanul religios Varlaam şi Iosif - tradus în româneşte după 1650 - şi viaţa Sfântului Constantin - patronul ctitorului -, chiar şi teme importante cu caracter moralizator şi escatologic: Judecata de apoi, Parabole (dintre care unele inspirate din literatura religioasă tradusă şi tipărită la acea epocă).

Ctitoriilor domneşti, bisericilor, li s-a donat mobilier de lemn sculptat: strane, scaune cu spătar înalt, iconostase care preiau podoabele de pe ancadramentul uşilor unde repertoriul fitomorf este tratat în relief sau meplat, sugerând o anumită înrudire cu orfevrăria barocă. Timp de zece ani, maeştri-artişti, zidari, tăietori în piatră şi sculptori în lemn, pictori de icoane şi pictori murali lucraseră cu dăruire pentru a perfecţiona acest impozant ansamblu mănăstiresc. Din iniţiativa domnitorului şi a câtorva boieri şi feţe bisericeşti, Hurezi devine principalul centru artistic al episcopiei Râmnicului, astfel încât mănăstirile Polovraci, Mamu, Surpatele, Cozia, Govora, la fel ca şi schiturile Feldelşoiu şi Sărăcineşti, au fost construite sau restaurate şi decorate cu picturi de aceiaşi artişti care la Hurezi formaseră o adevărată şcoală stilistică.

În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc îşi câştigase deja autoritatea unui model, devenind stil naţional şi răspândindu-se în toată Ţara Românească ajungând până în Transilvania. Acest ultim apisod al artei medievale româneşti a cunoscut o mare varietate de interpretări, începând cu redactările dovedind un spirit conservator şi până la viguroasele şioriginalele creaţii populare care au făcut ca stilul să se perpetueze pâna după 1800. Sursa: www.cimc.ro

Biertan, Sibiu

Biertan, mai demult Ghiertan (în dialectul săsesc Birthälm, Bierthalmen, Bierthalm, în germană Birthälm, Birthalmen, în maghiară Berethalom) este o localitate şi o comună din judeţul Sibiu, Transilvania, România.

Este situată la cca 80 de km de Sibiu. A fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1224.

Istoric

Biertanul face parte dintre primele aşezări germane din Ardeal fiind cuprins în cele "Două Scaune" (Mediaş şi Şeica) în Diploma Andreeană (Andreaneum) din 1224. Localitatea Biertan este atestată documentar în 1283, într-un document alături de Mediaş şi Moşna, toate trei localităţile aflate într-o competiţie acerbă pentru obţinerea centrului administrativ al celor "Două Scaune". Astfel fiecare din cele trei localităţi încercă să-şi mărească renumele printr-o construcţie sacră mai impunătoare şi ornamentală.

În 1397 este atestat ca cetate. Ca orice aşezare săsească, avea organizare urbanistică, remarcându-se stilul franconic al şirurilor de case în jurul unei pieţe centrale, deasupra căreia se înalţă impunătoarea biserică-cetate. Impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al Renaşterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă cu turnuri şi bastioane medievale. Prima incintă a cetăţii este atribuită secolului al XII-lea, când probabil a fost ridicată şi prima biserică (Sf. Maria). Biserica actuală a fost ridicată în 1486-1524, în stil gotic-târziu.

Timp de 300 de ani, între 1572 şi 1867, Biertanul a fost sediul episcopatului săsesc, aceasta favorizând construirea uneia dintre cele mai puternice cetăţi ţărăneşti din Transilvania, în jurul bisericii fortificate. În 1572, preotul Lucas Unglerus (din Biertan) este ales intendent suprem al comunităţii evanghelice din Transilvania, localitatea câştigând în importanţă spirituală - religioasă ceea ce pierduse în plan administrativ în defavoarea Mediaşului. În 1704, cetatea, deşi foarte puternică, a fost luată prin surprindere de curuţi şi devastată de aceştia; în timpul ocupaţiei curuţilor aceştia au furat vasele preţioase de cult, documente inestimabile şi au violat criptele episcopilor în căutare de tezaure.

În anul 1733, când episcopul român unit cu Roma Inocenţiu Micu-Klein a organizat o conscripţiune în Ardeal, în localitatea Bertan erau recenzate 35 de familii româneşti. Cu alte cuvinte, în Biertanul anului 1733 trăiau circa 165 de români. Aceştia, însă, nu aveau nici preot şi nici biserică. Denumirea satului, Bertan, era redată în ortografie maghiară întrucât rezultatele recensământului urmau să fie date unei comisii formate din majoritate unguri.

În 1775, în apropierea Biertanului, în pădurea Chimdru a fost descoperit Donariul de la Biertan, obiect ritual des invocat pentru a argumenta prezenţa unei populaţii creştine vorbitoare de limbă latină în regiunea Daciei în secolul al IV-lea.

Odată cu prăbuşirea comunismului, creşte numărul saşilor care părăsesc Biertanul cu destinaţia Germania. Dacă în anul 1977 locuiau în Biertan 1613 saşi, în anul 1992 Biertanul număra doar 280 de locuitori saşi.

Arhitectura

Complexul arhitectural medieval este alcătuit din biserica şi centura de fortificaţii, fiind amplasat în centrul aşezării, pe un deal. Biserica de tip hală, ocupa partea centrală a complexului, fiind construită între anii 1490 şi 1520 în stilul gotic târziu, fiind ultima din Transilvania înălţată în acest stil. Construcţie monumentală, de mari dimensiuni, are trei hale de înălţimi egale. Intrarea se face prin trei porţi: de vest, de nord şi de sud. Meşterii din Viena şi Nürnberg sunt părinţii spirituali ai celor care au realizat între 1483 şi 1513 splendidul altar poliptic al bisericii de aici, cel mai mare din ţară, cu cele 28 de panouri pictate ale sale. Amvonul, sculptat în piatra, din 1500, deşi opera meşterului Ulrich din Braşov, trădează puternica influenţă sud-germană.

Iar stranele din cor sunt caracterizate de George Oprescu astfel: "Mobilierul este de speţă rară şi foarte valoros. Stalurile, adică stranele din cor, de la începutul secolului al XIV-lea, sunt decorate cu benzi de ornamente gotice. Este decoraţia ce o întâlnim pe mobilele de acest fel din Germania şi Elveţia, cu nimic inferioare acestora, aşa încât putem zice că la Biertan se găsesc strane, lucrate la noi, de tâmplari ardeleni, care ar putea figura în orice mare muzeu de arta aplicată".

De faimă internaţională se bucură uşa sacristiei, cu un sistem foarte complicat de 19 încuietori, realizată de meşterii locali în anul 1515 şi care a stârnit un interes deosebit, fiind premiată la Expoziţia Mondială din 1900 de la Paris şi care constituie un exemplu reprezentativ de manufactură săsească medievală, datorită excepţionalelor intarsii şi a sistemului original de închidere, care funcţionează şi astăzi. Fortificaţiile din jur sunt considerate drept cele mai puternice din Transilvania de la o cetate ţărănească. Are trei rânduri de ziduri, 6 turnuri şi 3 bastioane construite în etape diferite începând cu secolul al XIV-lea. La partea superioară are un coridor de apărare, ceasul şi clopotele. Turnul „mausoleu” este amplasat la nord-est şi are la parter un mausoleu care adăposteşte, din 1913, mormintele prelaţilor acestei biserici.

Pietrele, adevărate opere de artă, au fost realizate de Nicolaus Elias din Sibiu. Turnul catolicilor situat pe latura sudică, a fost capela pentru catolici după reformă.

În bastionul estic era pe vremuri carcera unde erau închişi soţii şi soţiile acestora în cazul în care se certau. Li se dădea o singură farfurie, lingură, furculiţă, cană şi un singur pat pe tot timpul şederii. De obicei, ieşeau de acolo împăcaţi fără a se mai apela la justiţie. În partea de sud-vest se afla Turnul Slăninilor. În secolul al XVI-lea s-a construit cea de-a treia centură de ziduri pe laturile de est, vest şi sud ale cetăţii. Turnul Închisorii era situat în partea de nord-vest, dar în 1840 a fost demolat pentru a se construi o şcoală. Pe centura a treia au fost ridicate Turnul de poartă, pe latura sudică, Turnul Ţesătorilor în partea de vest. Accesul în interior spre biserică se face printr-o scară acoperită, lungă de 100 m, care porneşte din piaţa centrală a satului de lângă turnul paznicului.

La capătul de sus al scării, lângă biserică se poate vedea un bolovan mare, pe care, duminica erau aşezaţi cei ce făceau rele în cursul săptămânii spre a fi văzuţi de întreaga comunitate. Era un mijloc eficient de a-i educa şi integra în colectivitatea aşezării.

Astăzi, această veche aşezare săsească este cunoscută în lume datorită bisericii-cetate, inclusă în 1993 pe lista momentelor patrimoniului mondial a UNESCO. Biserica-cetate de aici, cu hranul Sfânta Maria, a fost restaurată prin donaţii făcute de originari din Biertan răspândiţi în Europa, Statele Unite ale Americii şi Australia. Şeful proiectului de restaurare, arhitectul Hermann Armeniu Fabini, a fost distins în 1991 cu medalia "Europa Nostra".

În anul 1775, în apropierea Biertanului, în pădurea Chimdru a fost descoperit un obiect ritual, cunoscut sub numele de Donariul de la Biertan, des invocat pentru a argumenta prezenţa unei populaţii creştine vorbitoare de limba latină în Transilvania secolului al IV-lea.

Obiectiv memorial

Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Monumentul este amplasat în strada Avram Iancu nr. 2, în fata şcolii generale. Acesta a fost dezvelit în anul 1939, în memoria eroilor români din Primul Război Mondial. Monumentul, înalt de 3,5 m este compus din beton mozaicat, împrejmuirea fiind realizată cu un gard din beton. Pe monument sunt inscripţionate numele a 38 de eroi români şi cuvintele: „Ridicat acest semn de cinstire şi de recunoştinţă a trecutului de către românii din comuna Biertan, în anul domnului 1935, Ziua Eroilor, din iniţiativa membrilor Societăţii foştilor luptători din Biertan“.

Personalităţi

Arthur Martin Phleps (1881- septembrie 1944), general.

A fost militar în armata austro-ungară, apoi după 1918 în armata regală română. După începerea războiului împotriva URSS s-a înscris la Waffen SS, comandând o perioadă celebra divizie de vânători de munte "6 Gebirgsdivision der Waffen SS - Prinz Eugen". A organizat evacuarea saşilor din Transilvania din 5 septembrie 1944.

Sara Römischer, un locuitor îndelungat al Biertanului, care a trecut la cele veşnice în anul 2006. Deşi nu a fost faimoasă în tradiţionalul sens al cuvântului, povestea ei este reprezentativă pentru ceea ce au trăit mulţi saşi din Transilvania în Biertan după al Doilea Război Mondial. Sara a fost deportată în Siberia în 1945, într-o zi insorită de ianuarie. A supravieţuit, şi după cinci ani grei s-a întors în satul natal Biertan pentru a-şi creşte copiii, în continuare cu foarte mari greutăţi. Sursa: www.wikipedia.org

Câlnic

Câlnic (în dialectul săsesc Kellenk, în germană Kelling, în maghiară Kelnek) este o localitate în judeţul Alba, Transilvania, România.

Numele aşezării provine din slavul "kal" sau "kalinik" (=lut, lutos, ung. sáros hely), fiind preluat, mai întâi, de români sau de unguri, de la care l-au preluat ulterior saşii. Numele săsesc al localităţii este Kelling vine de la primii stăpâni, familia nobililor Kelling. La fel ca şi alte familii de saşi, aceştia au devenit probabil din greavi nişte adevăraţi comiţi. Greavii de Câlnic sunt menţionaţi încă din 1267, 1269 şi 1309. Cetatea a fost restaurată între 1962-1964, iar astăzi a fost transformată într-un centru cultural ştiintific internaţional. Unul dintre ei, pe numele său Chyl de Kelling, a construit la mijlocul secolului al XIII-lea donjonul de la Câlnic şi îl folosea drept locuinţă. Chyl a cumpărat apoi Blajul, iar urmaşii lui au continuat să cumpere satul Cut, Vingradul şi multe alte teritorii. La Câlnic a fost descoperit şi material preistoric, precum şi vagi urme medievale din secolele XI-XII, dar aşezarea medievală propriu-zisă datează din secolele XII-XIII. Nivelul cel mai consistent corespunde consolidării domeniului nobiliar al greavilor (1267).

Donjonul

Reşedinţa iniţială cuprindea prima incintă, un edificiu patrulater de sub capela actuală (probabil un donjon iniţial din care s-au ridicat numai fundaţiile, fiind repede abandonat). A. A. Rusu presupune că acesta ar fi fost însă numai un altar rectangular al capelei. Donjonul actual a fost ridicat în jurul anului 1272 şi are o formă dreptunghiulară. A fost numit şi Turnul Siegfried, iar grosimea zidurilor lui ajunge la un metru. La început avea numai 14 m înălţime, dar a fost ridicat ulterior la 20 m. La parter se afla o pivniţă boltită în semicilindru. Aceeaşi boltă semicilindrică o întâlnim şi la primul etaj, iar celelalte niveluri nu mai au boltă, ci tavan. Tot la primul etaj, pe peretele de vest, există şi un şemineu, iar în săpătură au fost descoperite şi fragmente de cahle. Odată cu lucrările de restaurare conduse între 1962-1964 a fost descoperit ancadramentul bipartit al unei ferestre, cu câte trei lobi în fiecare dintre cele două părţi, care indică o fază gotică timpurie, poate din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Prima curtină

Incinta iniţială includea spre nord-vest un turn de poartă rectangular, prevăzut cu hersă (ale cărei urme sunt încă vizibile) şi completat probabil de un pod mobil. Contemporane cu prima incintă erau probabil şi un şanţ adânc de 3 m şi lat de 10 m şi un turn patrulater de pe latura de sud. Într-o altă etapă, care aparţine tot reşedinţei nobiliare, a fost ridicată capela, datată cu monede din vremea regilor Bela al IV-lea şi Ştefan al V-lea. Lucrările de restaurare şi decapare au scos la iveală existenţa într-o primă etapă a trei ferestre dreptunghiulare uşor arcuite în partea superioară pe peretele de vest şi una pe peretele sudic. Cele două ferestre gotice, vizibile şi astăzi, au fost construite ulterior şi datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Pe arcul triumfal se păstrează urmele a două picturi murale succesive, cea mai recentă reprezentând un bust al lui Christos.

Cetatea ţărănească

În secolul al XIV-lea au început o serie de procese de partaj ale posesiunilor greavilor, odată cu decăderea rolului lor politic. În 1388 moare greavul Ioan, ultimul moştenitor pe linie bărbătească şi cetatea intră în posesiunea familiei greavilor de Vingard, moştenitorii pe parte feminină. În 1430 cetatea este vândută de către Johann Geréb de Vingrad comunităţii săseşti, care o cumpără. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fortificaţia a fost adaptată noilor cerinţe o dată cu răspândirea armelor de foc: este ridicată a doua incintă, în escarpa vechiului şanţ, iar donjonul este înălţat cu încă un etaj. Tot atunci se ridică barbacana şi turnul-bastion în formă de potcoavă şi se înalţă prima curtina primară. În acelaşi timp, odată cu demontarea parţială a drumului de strajă, au fost adosate cămări de provizii pe zidul primei incinte.

Biserica

La o mică distanţă de cetate se află fosta casă parohială evanghelică, construită în secolul al XVI-lea şi mărită în 1779. De la ea se ajunge la biserica  “din Deal”, înconjurată de cimitir. Se presupune că ar fi fost construită în secolul al XIII-lea, dar structura de astăzi datează din secolul al XV-lea, fiind mult modificată în secolul al XIX-lea, fapt care a determinat aspectul actual neogotic. Înăuntru se mai pastrează două tabernacole şi portalul gotic al sacristiei.

Fortificaţia

În jurul donjonului există o incintă ovală cu un turn spre sud şi cu un turn poartă la nord, iar în jurul curtinei a fost săpat un şanţ de apă. Probabil că mâna de lucru era locală, de vreme ce în anul 1291, pe când se făceau lucrări de restaurare la catedrala din Alba Iulia, trei dulgheri saşi din împrejurimi au construit căpriorii noului acoperiş.

Fortificaţia de la Câlnic este astăzi pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Cercetarea

Între anii 1961-1964 au fost conduse lucrări de restaurare de către Direcţia Monumentelor Istorice, sub coordonarea arhitectului Ştefan Balş, în paralel cu săpăturile arheologice desfăşurate de Radu Heitel. Din 2003 au fost conduse lucrări de amenajare pentru spaţiile expoziţionale şi pentru cazare, cetatea fiind transformată într-un centru cultural ştiintific internaţional. Singura săpătură arheologică este cea a lui Radu Heitel (1963-1964) şi rezultatele cercetărilor sunt majoritatea inedite. În 1996, în timpul lucrărilor edilitare, au mai fost descoperite unele materiale, dar fără context clar. Între aceastea se numără încă un fragment de cahlă şi materiale folosite la turnarea unui clopot din sec. XVII-XVIII, descoperite în gangul barbacanei. Sursa: www.wikipedia.org

Prejmer

Prejmer (în germană Tartlau, în maghiară Prázsmár) este o localitate în judeţul Braşov , Transilvania, România.

Data fondării şi originea aşezării nu sunt cunoscute. Originea slavă a numelui românesc şi maghiar al localităţii permite ipoteza că localitatea actuală a fost precedată de o aşezare mai veche de origine slavă. Cert este doar faptul că prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1240, atunci când regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270) cedează biserica din Prejmer "cu toate veniturile şi drepturile" sale capitlului mănăstirii Cîteaux, în Bourgogne, abaţia-mamă a Ordinului Cistercian, pentru folosul obştesc al întregului ordin.

Biserica

Pe la 1211, Regele Ungariei Andrei al II-lea pomeneşte într-un document adresat teutonilor numele râului Târlung, pe lângă care va creşte localitatea Prejmer. Cavalerii teutoni care primesc drepturi asupra acestui teritoriu sunt cei care vor ridica până la un anumit nivel biserica din Tartlau (denumirea săsească a localităţii). Lăcaşul de cult a fost construit în stilul gotic burgund introdus de cistercieni la Cârţa.

Ca şi alte monumente din Transilvania, biserica fortificată de la Prejmer a suferit numeroase intervenţii, dar în urma restaurării întreprinse de Direcţia Monumentelor între 1960 şi 1970 ea şi-a căpătat forma iniţială. Constituie cea mai bine păstrată şi cea mai puternică biserică-cetate medievala din estul Europei.

În 1999, biserica a fost înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Dedicată hramului "Sfânta Cruce", biserica a fost ridicată pe un plan central, în cruce greacă, modificat prin intervenţiile din secolul al XVI-lea. Initial, clădirea era compusă din patru braţe egale dispuse în jurul unui careu centrat de un turn octogonal. Fiecare braţ era compus din câte două travee, una pătrată şi alta poligonală, corul bisericii fiind flancat pe ambele laturi de câte două perechi de capele rectangulare. Înrudirea cu spiritul şi formele utilizate pe şantierul bisericii mănăstirii cisterciene Cârţa, iar pe de altă parte, cu cele prezente la biserica evanghelică din Bartolomeu-Braşov, ambele ridicate după mijlocul secolului al XIII-lea, permite datarea bisericii evanghelice din Prejmer în a doua treime a secolului al XIII-lea şi încadrarea sa în aceaşi ambianţă stilistică.

Fortificaţia

Fiindcă Prejmerul era prima localitate care primea loviturile turcilor veniţi prin pasul Buzău , după ce regele Sigismund de Luxemburg a dispus ridicarea unor sisteme de apărare în Ţara Bârsei, a început fortificarea bisericii prin ridicarea unei incinte înalte şi puternice înconjurată de un şant lat de apă. Cetatea, clădită în formă de cerc, avea ziduri groase de 3-4 metri şi înalte de 12 metri, bastioane, porţi de fier şi poduri care se ridicau. Un drum de strajă folosea pentru aprovizionarea luptătorilor de la crenele. Pe lângă gurile de foc fixate în ziduri, în cetate se afla un dispozitiv de luptă neobişnuit: vestita „Orga a morţii”. Formată din mai multe arme aşezate la un loc, care trăgeau toate deodată. Ea producea duşmanului o mare panică şi pierderi grele. Sursa: www.wikipedia.org

Valea Viilor

Documentele vremii au atestat pentru prima oară satul VORUMLOC(astăzi Valea Viilor) în sec. al XIII-lea, în jurul anului 1224 sub denumirea maghiară de "Baromlak". Într-un act din anul 1305, nobilul maghiar Apa atribuie fiului său Gregor satul Baromlaka.

În secolul XIII-lea au fost colonizaţi saşii aduşi de către regii maghiari. În această perioadă pe aceste meleaguri s-a aşezat o comunitate de saşi, ce a trăit în comuniune cu populaţia românească ce vieţuia de milenii.

Aşezarea este atestată documentar în anul 1305 sub denumirea de "Baromlaka": "1305 April 15 Das Weissenburger Kapitel bezeugt, dass Comes Gregor, Appas Sohn, und dessen Bruder Jakob und Gregor, Nickolaus Sohn, verschiedene aufgeteilt haben..."(1305 Aprilie 15 Capitolul din Alba Iulia confirmă că, comitele Gregor, fiul lui Apa, fratele lui Jacob şi Gregor, fiul lui Nikolaus, au împărţit între ei diferite bunuri din transilvania printre care şi pământul şi satul Baromlaka).

Numele "Vorumloch " întruneşte cuvintele germane medievale "Wurm-Loch", care se traduc prin "şarpe-pădure", deci o "pădure cu şerpi", nume tălmăcit în maghiară "Baromlaka"("locuinţa pentru vite"). Prima denumire germană apare în documentul din 1357, care enumera printre preoţii capitlului de Schelk şi pe "Gerhardus de Wurmloch".

Iată câteva menţionări ale epocii: 1357-Wurmlock; 1359-Borumlaka, Baromlaka; 1357-Barumlaka; 1399-Baromlak; 1411-Barlack; 1414-Wrmlack, Wrmloch; 1415-Wormlacz, Wurmlach, Wronlach; 1425-Wrmlach; 1429-Barumlacher ("Iulie 1 - comitetele Arnoldus de Baromlaka şi Laslaus Antiquus (adică cel Bătrân) şi Johannes Doleator (adică tâmplarul) - toţi din Barumlacher); 1460-Baromlaka; 1485-Baromblaka; 1532-Wurremloch; 1546-Wrmloch; 1733-Vorumlok; 1750-Vorumlok; 1760-1762-Vurmloch; 1805-Vorumloch; 1808-Vorumlok; 1850-Vormlok; 1854-Baromlaka, Wurmloc, Vurmloc.

În anul 1964 denumirea germană "Vorumloc" a fost înlocuită cu cea românească "Valea Viilor" . În anul 1305, aşezarea era o proprietate nobiliară.

În 1359, într-o dispută pentru pământ cu locuitorii satului vecin Motis, localnicii ce-şi apară drepturile în cauza proprie sunt numiţi în protocolul procesului "populi serr hospites de Baramlaka" ("poporului = oamenilor sau oaspeţilor din Baramlaka), ceea ce înseamnă că în curând aşezarea işi dobândeşte libertatea.

Satul Motis se află la 5 km sud depărtare de Valea Viilor şi este atestat întâia oară în 1319 ca "villa Marteni". În documentele maghiare este numit Martontelke, iar în cele germane - Martesdorf, Motisdorf, Mortesdorf. Sursa: www.valea-viilor.ro

Dârjiu, Harghita

 

Dârjiu, mai demult Dârj (în maghiară Székelyderzs, colocvial Derzs) este o localitate în judeţul Harghita, Transilvania, România.

Biserica Unitariană din localitate este una din cele mai reprezentative biserici fortificate secuieşti. Biserica din Dârjiu adăposteşte un valoros ansamblu de pictură murală , în parte distrus, dar care trebuie să fi avut o concepţie la fel de amplă ca cel de la biserica din Ghelinţa. Picturile murale au fost deteriorate în mare parte în timpul Reformei protestante. În anul 1999, biserica fortificată a fost declarată monument UNESCO.

Incinta este de plan pătrat. Curtinele sale au o înălţime de 5 metri şi sunt prevăzute cu bastioane dispuse oblic care ies în afara zidurilor în cele patru colţuri. Pe turnul sud-vestic al cetăţii fortificate se găseşte amplasat un ceas solar din anul 1622.

Ansamblul mural cuprinde o ilustrare a Conversiunii Apostolului Pavel, Martiriul celor 10.000 precum şi câteva figuri de sfinţi episcopi. Cele mai valoroase picturi sunt cele înglobate în ciclul Legenda regelui Ladislau (Urmărirea cumanului, Lupta corp la corp, înfrângerea şi uciderea cumanului, Odihna lui Ladislau).

Conversiunea Apostolului Pavel este o altă pictură foarte valoroasă a Bisericii din Dârjiu. Aceasta înfăţişează episodul căderii de pe cal a lui Saul rebotezat - Pavel, în drum spre Damasc. Totuşi, atenţia pictorului este îndreptată mai mult asupra grupului de însoţitori ai apostolului, care sunt înfăţişaţi în costume de scutieri. Sursa: www.wikipedia.org

Saschiz

Saschiz, mai demult Saschizd, Chizd (în dialectul săsesc Keist, Kaest, în germană Hünenburg, Hujnerschburg; Keisd, Kaisd, Keißd, Kaißd, în maghiară Szászkézd vára) este o localitate în judeţul Mureş, Transilvania, România.

Saschiz este şi o comună, iar satele care aparţin acestei comune sunt: Saschiz, Cloaşterf şi Mihai Viteazu.

Satul Saschiz este atestat documentar din anii 1308-1310. Localitatea Saschiz (cunoscută în limba română şi sub denumirile alternative Saschizd, Chizd) a fost populată de secui până la sfârşitul secolului al XIII-lea, când a devenit o localitate populată preponderent de saşi, sub denumirea de Kaissdit (cunoscută în limba germană şi sub denumirile alternative Hünenburg, Hujnerschburg, Keisd, Kaisd, Keißd, Kaißd -in Weinland, Königsboden-, iar în dialectul săsesc Keist, Kaest).

Saschizul a rivalizat chiar cu Sighişoara care, în acea vreme, era "capitala" saşilor din Transilvania. Acest orăşel era centrul pentru capitulum-ul din Szászkézd (casa pentru adunarea canonicilor), motiv pentru care, în 1663, Mihai Apafi I, princepele maghiar al Transilvaniei (1661-1690), a ţinul o dietă (sesiune a Parlamentului) în biserica din localitate. Lucrările de construcţie a acestei biserici au început în 1493 şi au fost terminate, ca biserică fortificată, în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Turnul şi biserica mică au ajuns să aibă înfăţişarea actuală în anul 1677. Turnul, care seamănă cu Turnul cu Ceas din Sighişoara (forma pe care o avea anterior incendiului din 1676), pe care meşterii făuritori l-au avut ca model, a fost renovat în 1832, dar a fost serios avariat de cutremurul din 1986. Acoperişul Turnului, îmbrăcat în ţiglă smălţuită, colorată în diverse culori, are forma unei piramide ascuţite. Dintre obiectele aflate în biserică, o valoare deosebită o are un potir gotic, lucrat acum mai bine de 500 de ani de către un artist necunoscut.

În 1494, localitatea Saschiz (Keisd) a primit de la provincia Sibiu, membră a celor Şapte scaune săseşti, suma de 50 de guldeni, apoi în 1497 sume de 25 guldeni, în 1521 încă 16 guldeni şi, în sfârşit, în 1525 alţi 15 guldeni, contribuţie pentru construirea Bisericii fortificate. Bisericii Sf. Ştefan (în germană Stephanskirche) i-a fost acordat în perioada 1503-1507, dreptul de acordare a indulgenţelor. Aceste indulgenţele erau acordate contracost de Biserica Catolică exact în perioada 1503-1507, epocă care a premers Reformei protestante.

În anul 1677 a fost supraînălţat turnul principal, de un maistru constructor tirolez, care a luat ca model Turnul cu ceas din Sighişoara. În aprilie 1714, un incendiu devastator a distrus cea mai mare parte a clădirilor din Saschiz, ocazie cu care s-au topit şi cele trei clopote ale turnului cu ceas. În afară de biserica fortificată Sf. Ştefan, în Saschiz mai existau alte şase biserici, motiv pentru care oraşul mai era cunoscut sub denumirea neoficială de Siebenkirchen (şapte biserici). Mai există astăzi urme a patru din ele.

Biserica

Pe locul unde altă dată se afla o bazilică romanică, s-a ridicat în 1493 o mare biserică fortificată în onoarea regelui Ştefan I al Ungariei. Biserica masivă, construită din piatră de carieră, în stil gotic, este de tip sală, întărită cu 22 de contraforturi. Sala este foarte lată şi lungă, iar corul este închis pe trei laturi. În 1496 a fost terminat corul bisericii, iar în 1525 toate lucrările au fost terminate. Biserica evanghelică fortificată din Saschiz face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Fortificaţia

Fortificaţia săsească construită între sec.XIV-XV, cu ziduri înalte până la 9 m. Întreg ansamblul a fost înconjurat de un puternic zid de apărare, al cărui traseu este urmat de actuala împrejmuire a bisericii. Pe o piatră a cetăţii este dăltuit anul 1343. Cetatea a avut şase bastioane şi o fântână adâncă de 60 m (care astăzi mai are numai 1-12 m). Legenda spune că din fundul fântânii ar fi pornit un tunel ce duce până în centrul comunei.

Personalităţi

Georg Jeremias Haner (1707-1777), superintendent luteran al Transilvaniei

Lorenz Umling (1707-1790), meşter stabilit la Cluj. Sursa: www.wikipedia.org

 

Viscri

Satul Viscri se află în judeţul Braşov , la cca. 10 km de comuna Buneşti, în mijlocul unui tablou de o splendoare copleşitoare, mai ales pe timp de vară. Comunitatea de saşi, a căror strămoşi s-au stabilit aici acum mai bine de 800 de ani, s-a străduit să îşi menţină stilul de viaţă tradiţional, să îşi păstreze casele albastre tipic săseşti care dau un aer de distincţie peisajului deja pitoresc şi biserica albă fortificată care veghează asupra satului încă din 1230. Mai mult decât să viziteze vechile case şi biserica sau micuţa cafenea unde se vând obiecte de artizanat, turiştii se pot bucura de adevărata ospitalitate săsească, de mâncarea tradiţională şi de cea mai adevărată experienţă rustică.
Sursa: www.brasovtourism.com

 

Arbore

Biserica Arbore este o biserică pictată exterior din comuna Arbore (judeţul Suceava) cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, ctitorită în anul 1503 de Hatmanul Luca Arbore, pe malul râului Solca din Bucovina .

Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Istoric

În anul 1503, Luca Arbore - boier şi "Portar" al Sucevei pe vremea lui Ştefan cel Mare - a înălţat un paraclis la curtea sa din comuna care-i poartă numele, situată pe valea râului Solca în Bucovina. Din întregul complex, astăzi mai există doar biserica; curtea boierescă a fost distrusă de un incendiu în secolul al XIX-lea. Biserica poartă placa comemorativă dedicată Sf.Ioan Botezătorul.

Din Letopiseţul lui Grigore Ureche: în 1523 "în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefăniţă Vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fi aflat cu hiclenie". Aşa a sfârşit Luca Arbore, unul din marii boieri ai lui Ştefan cel Mare, sfetnicul de seamă al lui Bogdan al III-lea, tutorele lui Ştefăniţă Vodă.

Arhitectura

Mănăstirea este o ctitorie boierească, fapt evidenţiat prin absenţa turlelor. Concepută şi construită într-o formă simplă, pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, construcţia uimeşte prin marea sa stilizare.

În construcţia ei se observă unele inovaţii arhitectonice şi un echilibru deosebit al proporţiilor. Este construită din cărămidă şi piatră extrasă de la carierele din zonă. Are un plan dreptunghiular la exterior, fără turlă. Pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, silueta elegantă a construcţiei este accentuată prin prelungirea în exterior, spre vest, a zidurilor laterale (cu cca. 2,5 metri) legate printr-un arc semicircular şi unirea lor la partea superioară prin arcadă, obţinându-se astfel un spaţiu semi-deschis ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. Această nişă exterioară de pe faţada vestică constituia, se pare, lăcaşul clopotelor. Intrarea este poziţionată pe partea laterală sudică a construcţiei.

În interior, biserica are un plan fals-trilobat, absidele fiind două nişe arcuite în grosimea zidurilor laterale. Meşterii hatmanului Arbore au realizat pereţi drepţi, cu imense suprafeţe netede, au introdus calote în naos si pronaos, eliminând semicilindrul iniţial. Arcadele joase, fără spirale, pantele şi sistemul de arce modoveneşti conferă bisericii proporţii elegante, dovedind o construcţie de valoare.

Din mobilierul paraclisului nu s-a păstrat mare lucru, în schimb chivotul de mormânt al ctitorului mănăstirii, hatmanul Luca Arbore, ucis din porunca lui Ştefăniţă Vodă în anul 1523. Situat în pronaos, chivotul este considerat cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din Bucovina.

Pictura

După 38 de ani de la ridicarea bisericii, în anul 1541, la iniţiativa Anei - sora boierului Arbore - se va realiza ansamblul de pictură exterioară şi interioară.

Frescele interioare şi exterioare sunt realizate, la cererea urmaşelor Hatmanului Arbore, de către meşterul moldovean Dragoş Coman din Iaşi, în 1541. Acesta nu este un cleric, ci un exponent al lumii laice. Acest lucru transpare din spontaneitatea picturii, din transparenţa culorii, aidoma unei acuarele, din construcţia siluetelor, care au uneori gesturi şi atitudini necanonice. Prin Mănăstirea Arbore, Dragoş Coman introduce în pictura bisericească unul dintre cele mai laice monumente de artă moldovenească.

Ceea ce impresionează în mod deosebit în pictura bisericii este calitatea ei decorativă, coloritul cald şi luminos, ritmul şi eleganţa extremă a siluetelor. Frescele interioare sunt remarcabile prin arta portretului: tablourile votive din pronaos şi naos (care înfăţişează pe ctitor şi familia sa, în două ipostaze), portretul Fecioarei Maria, al împăratului Constantin cel Mare etc. Din păcate, pictura interioară a fost serios afectată în secolele XVII-XVIII, când edificiul a rămas fără acoperiş.

O mare parte a picturii interioare se vede însă suficient de clar. Sfinţii şi sfintele (în pronaos) au adesea nimburile în relief şi aurite, semn al opulenţei caracteristice fruntaşilor feudalităţii locale, chiar într-o perioadă de permanente conflicte cu Poarta Otomană. Se ramarcă tema din interiorul bisericii, Cavalcada împăratului Constantin, zugrăvită la vedere, pe peretele de vest al pronaosului, şi Marea rugăciune de la absidă, care invocă simbolic victoria împotriva Porţii. Compoziţia dă nota specifică picturii murale din Bucovina. Printre sfinţii zugrăviţi figureză "Ioan cel Nou", iar în fruntea lor, caz unic în iconografia bizantină, împăraţii Constantin şi Elena, consideraţi, după cum se ştie, printre protectorii Moldovei.

Pictura exterioară cuprinde scene populate de numeroase personaje în continuă mişcare. Culorile vii, armonios îmbinate, degajă multă căldură. Artistul, cu o viziune nouă faţă de înaintaşi, reuşeşte o sinteză îndrăzneaţă între elementele orientale şi occidentale, bine integrată totuşi în tradiţie. Inovator, pictorul găseşte unele soluţii proprii de fluidizare a mişcării personajelor, evidente în scena Judecăţii de Apoi. Se observă şi influenţe ale picturii murale din tările catolice: apărătorul de moarte, Cristofor, zugrăvit cu pruncul Iisus pe umăr, printre sfinţii martiri, în Cinul de pe absidă, este o imagine unică şi neobişnuită pentru Moldova.

Decorul faţadei de apus sta mărturie pentru geniul pictorului: în marea cavitate, unde se fac de obicei pomeni şi parastase, întregul perete este pictat cu un ansamblu de miniaturi, considerat cel mai bine realizat din toată pictura epocii Ştefan cel Mare - Petru Rareş. Apar aici Adam arând, Eva torcând (în Geneză), Ospăţul Sfântului Gheorghe, cu mesenii aşezati şi cu spatele la pridvor (amplasament străin bizantinismului, introdus de Renaşterea italiană). Personajele au o mişcare firească, "trăiesc" evenimentul. Artistul se dovedeşte curajos: la trecerea de pe un zid pe altul, aşează capul balaurului într-o scenă şi coada în alta (aducerea balaurului). Pentru fond, pe lângă verdele întunecat, pictorul foloseşte şi albastrul de Voroneţ.

Pictura interioară a fost serios afectată în secolele XVII-XVIII, când edificiul a rămas fără acoperiş. Lucrări de consolidare şi restaurare au fost efectute în anii 1909-1914, 1936-1937 şi 1965-1970. În prezent se lucrează la restaurarea interiorului si exteriorului bisericii, acţiunea fiind sprijinită financiar de Lions Club Voreifel, în care s-a angajat cu entuziasm Doctorul Ioan T. Marcea, Director al Spitalului de Psihiatrie din Zülpich/Germania. Sursa: www.wikipedia.org

 

Mănăstirea Voroneţ

Mânăstirea Voroneţ este situată în satul cu acelaşi nume, la 36 km de Suceava şi la numai 4 km de centrul oraşului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ştefan cel Mare. Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai patru luni şi jumătate ceea ce constituie un record pentru acea vreme.

Arhitectura

De mici proporţii, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puţinele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-şi păstrează în mare măsură forma iniţială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roşca, văr al lui Petru Rareş a iniţiat adăugirea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluţie unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o deschidere, precum şi pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streaşină, lucrări ce au dat construcţiei o mare stralucire.

Pictura

Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ştefan cel Mare. În scenele din altar şi din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag atenţia mai ales: Cina cea de Taină, Împărtăşirea Apostolilor, Spălarea picioarelor (in altar), Ciclul patimilor şi tabloul votiv al domnitorului Ştefan cel Mare (în naos).

Pictura exterioară a Voroneţului, datând din timpul domniei lui Petru Rareş, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reuşit ansamblu al artei feudale moldoveneşti. Figurile biblice din aceste fresce exterioare sunt apropiate de viaţă, însufleţite, fireşti. Frescele se disting prin coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare şi în care predomină verdele şi albastrul, prin compoziţia larg desfăşurată a diferitelor scene. Faţada de vest, cu impresionanta scenă a Judecaţii de Apoi, este alcatuită compoziţional pe patru registre. În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de apostoli aşezaţi pe scaune. De la picioarele Mântuitorului porneşte un râu de foc în care păcătoşii îşi află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma unui porumbel, Sfânta Evanghelie şi Protopărinţii neamului românesc - având spre nord un grup de credincioşi călăuziţi de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioşi care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântareşte faptele bune şi pe cele rele, lupta dintre îngeri şi demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.

O notă caracteristică a acestor fresce o constituie şi bogata imaginaţie creatoare a realizatorilor ei, care introduc în compoziţie elemente folclorice (spre exemplu arhanghelii care suflă din buciume, instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii reţin atenţia jilţurile şi stranele din secolul al XVI-lea (printre altele un jilţ domnesc, o adevarată capodoperă a sculpturii în lemn), mormântul mitropolitului Grigore Roşca, din pridvor, mormântul sihastrului Daniil, care a trăit în apropiere de mânăstirea Voroneţ, din pronaos. Sursa: www.wikipedia.org

 

Mănăstirea Moldoviţa

 

Mănăstirea Moldoviţa este una din vechile aşezări călugăreşti, cu un important şi glorios trecut istoric, străjuitoare de veacuri la hotarul Moldovei de nord, situată în comuna Vatra Moldoviţei la o distanţă de circa 15 km de comuna Vama.

Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Originea acestei mănăstiri rămâne învăluită în negura vremii, tradiţia aminteşte de existenţa ei încă din timpul voievozilor Muşatini, care au ocrotit-o.

Sub paşnica domnie a lui Alexandru cel Bun, ocrotită şi înzestrată de ctitori, a dăinuit până la sfârşitul veacului al XV-lea când, din cauza unei alunecări de teren, s-a prăbuşit. Ruinele ei se văd şi astăzi la 500m distanţă de actuala Mănăstire.

Voievodul Petru Rareş, iubitor de artă ca şi tatăl său, Ştefan cel Mare, vrând să continue existenţa Mănăstirii Moldoviţa, alege locul puţin mai la şes de vechea biserică a lui Alexandru cel Bun şi construieşte actuala Biserică a Moldoviţei în anul 1532, închinând-o aceluiaşi hram "Buna Vestire". În aceeaşi epocă, Domnul împrejmuieşte Biserica cu ziduri şi turnuri de apărare, dându-i aspectul unei mici fortăreţe. Fără îndoială că au existat locuinţe, după fundaţiile care se văd în partea nordică, pe a căror temelii Episcopul Efrem de Rădăuţi, între anii 1610-1612, a construit clişarniţa (casă egumenească) pentru locuinţa sa, pentru păstrarea odoarelor Bisericii şi organizarea unei şcoli de copişti şi miniaturişti, continuând în acest fel opera culturală a lui Rareş.

 

Mănăstirea Probota

 

Mănăstirea Probota este o mănăstire situată în România în satul cu acelaşi nume din judeţul Suceava. Acest judeţ se află în nordul Moldovei. Numele acestei mânăstiri, ctitorite din ordinul domnului Moldovei Petru Rareş, este de origine slavă, însemnând „frăţie”. Ridicarea sfântului locaş a durat din 1530 până în 1550 şi s-a executat sub îndrumarea vărului domnitorului moldovean Grigore Roşca, ecumenul mânăstirii Probota, susţinut şi impulsionat de întreaga suflare monahală a timpului.

Transformarea mânăstirii în necropolă domnească. Cu ocazia construirii acestui locaş de cult, Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, a decis să rupă tradiţia familiei sale princiare şi să desemneze mânăstirea drept viitoare necropolă a sa şi a urmaşilor săi, înzestrând-o în acest scop cu odoare de preţ şi moşii. Această decizie se pare că i-a nemulţumit pe călugării din acea vreme, ce au lăsat drept urmare mânăstirea să decadă.

Biserica Sfântul Nicolae

Biserica mănăstirii Probota cu hramul Sfântu Nicolae este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Fiind cea de-a doua biserică pictată la exterior din ciclul iniţiat de domnitor (după Sfântu Gheorghe din Hârlău în 1530), biserica Sfântu Nicolae nu beneficiază încă de o deplină cunoaştere a tehnicii de către meşterii zugravi, fapt ce a condus la degradarea treptată a frescei (pictura murală fiind executată în anul 1532). Planul construcţiei este treflat, după tradiţia bizantină, cele trei abside fiind unite printr-un plan central.

Fresca interioară

Gama cromatică folosită de artişti pentru pictura interioară a bisericii era extrem de limitată, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe aceşti iscusiţi meşteri să se îngrijească cu atenţie de detalii şi să dea viaţă personajelor şi scenelor executate pe pereţii sfântului locaş. În vremurile acelea de mare restrişte pentru neam şi ţară, când trei pericole majore le ameninţau aparenta fragilitate (extinderea otomană, cea poloneză şi reforma bisericii) mesajul transmis prin intermediul acestei picturi murale căpăta o însemnătate fără precedent. După căderea Constantinopolului (1453) Ortodoxia căuta să se replieze, să-şi reunească forţele şi să-şi reafirme credinţa. În acea epocă de renaştere spirituală au înflorit şi aceste monumente de credinţă ale poporului român. Din acest punct de vedere putem spune că Petru Rareş a călcat cu destoinicie pe urmele tatălui său Ştefan cel Mare.

Fresca exterioară

Iniţiativa de a picta mânăstirile Moldovei la exterior a aparţinut aşadar domnitorului Moldovei Petru Rareş. De-a lungul a câtorva decenii, începând cu Sfântu George din Hârlău în 1530 şi încheiînd cu Voroneţ în 1547, un număr de cinsprezece mânăstiri moldave au fost împodobite cu fresce de o rară frumuseţe. Această mişcare artistică se stinge din păcate într-o perioadă relativ scurtă. Există desigur două excepţii, şi anume pictarea la exterior a mânăstirilor Raşca şi Suceviţa în anul 1552, respectiv 1596. Din păcate la Probota fresca exterioară nu rezistă decât parţial în timp, ca de altfel şi la Suceava (biserica Sfântu Gheorghe din cadrul aşezării monahale Sfântul Ioan cel Nou) sau la Raşca. Fresca exterioară s-a păstrat însă aproape în întregime în cazul aşezământelor sfinte de la Humor, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ şi Suceviţa.

Pridvorul

Pentru întâia dată apare "Judecata de apoi" pe pereţii unei biserici moldave. Ferestrele gotice creează un contrast tulburător cu fresca interioară, iar lumina pe care acestea o lasă să pătrundă cu zgârcenie, înflăcărează imaginaţia privitorului prin jocul ei nefiresc pe făpturile pictate. Rolul acestui pridvor se lărgeşte astfel prin simbolistica sa, devenind dintr-o simplă poartă, intrarea spre un alt univers.

Pronaosul

Spaţiul acestei încăperi se doreşte redimensionată prin feresrele şi cupolele sale. Armonia intrinsecă unui aşezământ monahal este conturată prin ierarhia tablourilor urmărită de creatorii acestui monument. Imaginea "Fecioarei purtătoare de Dumnezeu (Theotokopos)" se impune alături de primele conciliu, care l-a rândul lor consolidaseră creştinismul. Tocmai prin această reprezentare Petru Rareş ca mecena al acestui aşezământ înţelegea să se distanţeze de noile tendinţe apărute în sânul bisericii creştine. Astfel putem conchide că lupta se dădea în primul rând pe aceşti pereţi, care deveneau în acest mod istoria unui popor. Între popoare de limbi diferite imaginea lua cu precădere locul cuvântului.

Gropniţa

În gropniţa bisericii se odihnesc acum marele prinţ Petru Rareş, soţia sa Doamna Elena, fiica ţarului Despot şi urmaşii acestora,. Pietrele lor funerare sunt executate în marmoră şi bogat împodobite, după cum dicta obiceiul acelor vremi. O atmosferă profundă le înconjoară rămăşiţele trupeşti ce se odihnesc acum la adăpostul vremilor ce le-au împlinit visurile.

Naosul

Pe peretele aflat în partea de vest a acestuia este reprezentat conform canoanelor fondatorul bisericii (în cazul de faţă marele domn şi mecena al Moldovei - Petru Rareş), care înmânează macheta aşezământului bisericesc ridicat prin bunăvoinţa sa prin intermediul Sfântului Nicolae, protector al acesteia, lui Isus Christos.

Epoca modernă şi contribuţia ei la revalorizarea monumentului de cult

După 1989 au avut loc importante lucrări de cercetare şi restaurare, finanţate de o fundaţie japoneză, ce au permis revelarea frescei interioare originale (din anul 1532), care rezistase în mod excepţional repetatelor încecări de refacere a picturilor ale "experţilor" de secol XIX.

Epilog

Această ctitorie a domnitorului moldovean Petru Rareş este încheiată după încetarea din viaţă a acestuia, fapt ce a permis realizatorilor ei o evaluare nepărtinitoare a contribuţiilor fiului lui Ştefan cel Mare la păstrarea moştenirii spirituale primite. A doua sa venire la domnie datorată închinării sale la Înalta Curte, şi-a pus amprenta asupra întregii sale opere.

Cuprins într-un sistem de valori şi nevăduvit de contextul dur al timpului său, acest om de stat, care alături de contemporanii săi a adus arta murală în "prima linie a frontului", nu se descarcă prin cedarea sa tardivă în faţa unor forţe disproporţionate de aureola unor începuturi glorioase. Sursa: www.wikipedia.org

 

Mănăstirea Humor

 

Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Vizitatorul care călătoreşte pentru prima oară la Sfintele Mănăstiri cu pictura exterioară din nordul Moldovei, nu-şi poate crede ochilor. I se pare că ceea ce vede nu e real. Măiestria artistului de odinioară, dăinuind peste atâtea veacuri, pune într-o lumină nouă trecutul acestei ţări şi al acestor locuri. Istoria respiră cu blandeţea culorilor din frescă şi cu statornicia zidurilor.

Biserica Mănăstirii Humorului este aşezată într-un cadru natural de o rară frumuseţe,cu privelişti încă sălbatice şi pitoreşti. Ea îşi are începuturile în vremea domniei lui Alexandru cel Bun, când, ascunsă între codri, se ridica aici cea dintâi aşezare mănăstirească, ctitoria marelui vornic Ioan (1415). La începutul secolului al XVI-lea, în 1527, mănăstirea a fost jefuită şi distrusă de tătari. Biserica fusese înzestrata cu obiecte preţioase şi manuscrise, dintre care cel mai de preţ care se păstrează şi astăzi este Tetraevangheliarul din 1473, carte dăruită de Stefan cel Mare. Ruinele vechii mănăstiri se pot vedea şi astăzi, la cca. 300m de actuala biserică. În vremea lui Petru Rareş, şi Humorul este cuprins în campania de restaurări. Dar, aici, nu domnul săvârşeşte opera de reconstrucţie, ci marele logofat Toader Bubuiog, dreapta si credincioasa si sluga. Pisania săpată în piatră pe peretele de sud aduce datele despre biserică: "Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, la porunca evlaviosului domn Petru voevod, fiul voevodului Ştefan cel Mare, s-a început şi s-a zidit acest hram în numele cinstitei adormiri a Prea Curatei şi Prea Binecuvântatei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, pe cheltuiala şi cu osteneala robului lui Dumnezeu, jupân Toader, mare logofat şi a soţiei sale Anastasia, în anul 1530 luna august 15 şi când era egumen Chir Paisie." În 1535, ctitorul reunea o echipă de meşteri zugravi care să asigure decorarea noii biserici. Aşa cum arată analiza stilistică a picturii, echipa era formată din 4 zugravi, fiecare având o personalitate artistică formată. Printre ei, există indicii să fi participat şi acela care se intitula "zugrav de biserici şi curtean al Măriei sale Petru, voevodul Moldovei" Toma din Suceava. Echipa aceasta a relizat unul din cele mai impresionante ansambluri decorative ale epocii.

Ceea ce caracterizează în plus întreaga pictură de la Humor este unitatea de tonalitate cromatică, datorată predominanţei diferitelor nuanţe de roşu, culoare specifică acestei biserici. Din punct de vedere arhitectural câteva particularităţi se impun: pridvorul deschis cu cele 4 arcade în arc frânt şi lipsa turlei. Biserica este în plan triconic, între naos şi pronaos aflându-se gropnita, deasupra căreia, printr-o uşă sapată în zid, se poate ajunge în tainiţă. Elementele de factură gotică sunt vizibile în ancandramentele ferestrelor, în portalul de la intrare precum şi în firidele cu care se decorează cele 3 abside laterale. Biserica a fost îmbrăcată pe interior şi pe exterior cu o minunată haină de pictură în frescă, tehnică întâlnită la Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore. Pictura interioară continuă tradiţiile iconografice ale picturii murale din vremea lui Ştefan cel Mare, punându-se însă accent mai mult pe caracterul narativ al prezentării, ceea ce a dus la înmulţirea scenelor şi registrelor. Această narare se poate vedea în Săptămâna Patimilor. În dreapta intrării în naos, pe peretele de vest, ne întâmpină tabloul votiv al lui Petru Rareş. În gropniţă sunt cele două morminte ale ctitorilor împreună cu tablourile votive. Despre pictura din pronaos, Paul Henry scria: "În toată arta Bizantină nimic nu încântă mai mult până şi pe cel mai exigent ochi. O unitate desăvârşită pluteşte între pictură, arhitectură şi acustică". Ansamblul pictural din pronaos şi gropniţă a fost restaurat în anii 1971 - 1972 cu ajutorul UNESCO.

Vorbind despre realităţile artistice ale picturii, trebuie să avem în vedere în primul rând exteriorul. Expus intemperiilor, peretele nordic se resimte cel mai mult. În schimb, peretele sudic, absidele laterale şi peretele vestic, oferă ochiului o sublimă orchestraţie de culori. Heruvimi, serafimi, îngeri, profeţi, apostoli, ierarhi, călugării, alcătuiesc tema Cinului. Imnul Acatist al Bunei Vestiri, cuprinzând 24 de scene, este zugrăvit pe peretele de sud alături de Asediul Constantinopoleului. Tot aici se găsesc scene din viaţa Sfântului Nicolae precum şi Parabola Fiului Risipitor. La intrarea în biserică, pe peretele de vest, ne întâmpină Judecata de Apoi, unde apar multe elemente de factură locală cum ar fi: buciumul, lavita, cobza, ştergarul.

Dintre obiectele cu care a fost înzestrată mănăstirea se mai păstrează iconostasul, excepţionala operă sculpturală (sec. XVI), 4 icoane din sec. al XVI-lea, a căror pictură este de un mare rafinament, un jlit şi strane din aceeaşi perioadă.

"Biserica a fost cladită pe o stâncă neclintită care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Apostolii au sfinţit-o în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea Sfântă care fiinţează şi rămâne veşnic în trei nume".  Sursa: www.wikipedia.org

 

Biserica Pătrăuţi

Biserica Pătrăuţi este una dintre bijuteriile duhovniceşti şi artistice ale României. Aceasta se află în localitatea Pătrăuţi, judeţul Suceava, la mica distanţă de Mănăstirea Dragomirna.

Mergând dinspre Suceava spre Rădăuţi, după aproximativ 10 kilometri, un indicator indică, spre dreapta, drumul spre Pătrăuţi. Satul Pătrăuţi apare în documente înca din vremea lui Alexandru cel Bun. Conform tradiţiei locale, satul a fost întemeiat în anul 1330, de un anume Patru.

Biserica Pătrăuţi - scurt istoric

Biserica Pătrăuţi sau "Biserica Sfânta Cruce din Pătrăuţi" a fost zidită în anul 1487, fiind prima ctitorie certă a Sfântului Ştefan cel Mare. Piatra de temelie a mănăstirii din Pătrăuţi (astăzi este biserică) a fost pusă la data de 13 iunie 1487. Legat de ctitorii acesteia, tabloul votiv îl înfăţişa pe domnitor şi pe familia acestuia

Pisania bisericii, în limba slavonă, aflată deasupra portalului de intrare, consemnează: "Io Ştefan Voievod, Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a început să zidească această Mănăstire în numele Sfintei Cruci în anul 6995 (1487) luna iunie ziua 13."

Mănăstirea din Pătrăuţi a fost întemeiată după lupta de la Scheia, pe Siret, pe care Sfântul Ştefan cel Mare a purtat-o împotriva oştilor ungureşti conduse de Hroiot. Mănăstirea era destinată în special îngrijirii răniţilor proveniţi după luptele purtate în preajma Cetăţii de Scaun a Sucevei. Îngrijirea bolnavilor şi răniţilor se făcea în bolniţa mănăstirii; acesta era un obicei intrat deja în acea perioadă în tradiţia mănăstirilor.

Din punct de vedere al proporţiilor acesteia, biserica este cea mai redusă dintre ctitoriile domnitorului şi singura destinată a fi mănăstire de maici, ca "lăcaş pentru ostaşii răniţi în războaie". Celelalte ctitorii ştefaniene au avut, iniţial, obşti de călugări. Deşi de mici dimensiuni, clădirea este foarte frumos proporţionată, pictura interioară fiind şi ea deosebit de valoroasă.

Biserica Sfintei Cruci din Pătrăuţi a fost construită din piatră brută. Biserica face parte din categoria celor mai vechi construcţii, ce înmănunchează elementele vechi şi originale ale arhitecturii moldoveneşti: un altar cu o singură absidă, un naos cu două abside laterale şi cu turlă, un pronaos pătrat.

Arhitectura bisericii, admirabil proporţionată, reprezintă un valoros model de epocă medievală moldovenească, edificiu de plan triconc cu turla pe naos, ancadramente şi portale gotice, faţade decorate sub cornişa cu frize ceramice.

Biserica a fost pictată, în mare parte, imediat după ce a fost zidită. Pictura exterioara a bisericii a fost realizată în anul 1550, astăzi aceasta păstrandu-se în mare parte. Pictura exterioară se rezumă la fragmente din "Judecata de Apoi", realizată după anul 1550. Unele fresce din interiorul bisericii au fost pictate imediat dupa ce construcţia a fost terminată, altele au fost pictate dupa zece ani, în timpul ultimului deceniu al secolului al XV-lea.

Frescele înfăţişează o mână de zugrav desăvârşit. Zugravul local şi instruit în şcolile bizantine, sau originar din Imperiul Bizantin a îmbrăcat biserica în straie împărăteşti. Luând în considerare inscripţiile în limba greacă de pe scenele din interiorul bisericii şi stilul artistului, cercetătorul francez Andre Grabar a avansat ipoteza că pictura a fost realizată de Gheorghios din Tricala (Tesalia).

Numele şi faima bisericii din Pătrăuţi vine de la una dintre frescele acesteia; în interiorul pronaos-ului, pe peretele vestic, se află o frescă rară: "Cavalcada Sfintei Cruci" sau "Cavalcada Sfinţilor Militari", adică gruparea într-un singur loc a tuturor sfinţilor militari. Hramul locaşului este Înălţarea Sfintei Cruci.

Pictura interioară, originală, de înaltă ţinută artistică, se remarcă prin urmatoarele scene: "Plângerea" (în naos), "Cavalcada Sfintei Cruci" (în pronaos, ca expresie a sentimentelor şi acţiunilor anti-otomane ale vremii, compozişie rafinată cu colorit subtil în tradiţia bizantină localizată moldovenesc), şi "Tabloul votiv".

În tabloul votiv, Sfântul Ştefan cel Mare, zugrăvit cu un chip rotund şi luminos, încadrat de nişte plete blonde, poate fi văzut ţinând în mâini macheta bisericii pe care o prezintă ca pe o ofrandă lui Iisus Hristos, prin intermediul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, înaintaşul său în lupta pentru cruce. Domnitorul stă alături de soţia sa, Maria Voichiţa, de fiul său Bogdan al III-lea şi de cele două domniţe, Maria şi Ana.

Din "Cronica Pătrăuteană" aflăm că Sfântul Ştefan cel Mare a dăruit Mănăstirii Pătrăuţi moşiile Pătrăuţi şi Mihoveni, alături de cărţi şi vase bisericeşti, fapt întărit şi printr-un uric, de principele Constantin Mihai Racoviţă, în data de 7 septembrie 1756. Lipsând uricele, soartea acestui schit este foarte puţin cunoscută.

În anul 1881, de la austriacul Frantz-Adolf Wikenhauser aflăm multe informaţii despre această zonă a ţării. Cu toate că Sfântul cel Mare a dotat mănăstirea cu toate cele de trebuinţă, aceasta din urmă nu s-a putut opune necazurilor vremii, la un moment dat ajungând să fie abandonată. În decursul vremii acesta a fost temeinic devastat de invaziile turcilor, tătarilor şi cazacilor.

În anul 1711, Episcopul de Rădăuţi a hotărât să întemeieze din nou Mănăstirea din Pătrăuţi, dar în anul 1775 Bucovina a devenit parte a Imperiului Habsburgic şi, la scurt timp, biserica mănăstirii a devenit biserica enoriaşilor.

După ce guvernul vienez a închis Mănăstirea de maici de la Pătrăuţi, spre sfârşitul secolului al XVIII lea, nu a mai permis să se facă reparaţii la fostele chilii. Biserica a devenit biserică de parohie şi, cu ajutorul Fondului Forestier Bisericesc, s-a construit, la începutul secolului al XIX lea, o casă parohială din cărămidă şi piatră. Arhitectura casei este specifică perioadei în care a fost construită, cu influenţe apusene vizibile.

Clopotnişa Bisericii din Pătrăuţi a fost construită, conform tradiţiei, odată cu refacerea mănăstirii de maici, la începutul secolului al XVIII-lea. Aceasta este o contrucţie deosebită, cu influenţe maramureşene puternice. Cele trei clopote au fost turnate în secolul al XIX-lea, chiar în localitatea Pătrăuţi, de familia meşterilor clopotari Fogos. Aceasta se poate vizita astăzi şi în interiorul ei se poate vedea o colecţie de pietre tombare şi o colecţie de cruci funerare din lemn specifice vechiului cimitir din Pătrăuţi.

Ultima maică din Pătrăuţi, Safta Bodnariu, a murit în data de 9 iulie 1814, dupa aceea buruienile şi copacii forţat uşa sfintei biserici. În anul 2004, pentru protejarea ansamblului iconografic original din secolul al XV-lea, s-a început construcţia unui paraclis unde se celebrează astăzi viaţa liturgică.

Biserica Pătrăuţi - arhitectura şi frescele bisericii

Biserica din Pătrăuţi ne oferă cea dintâi realizare a programului iconografic specific stilului moldovenesc, cu elemente provenite atît din Bizant, cît şi din mediul cărturăresc al Curţii Domneşti de la Suceava, extrem de deschis atît influenţelor orientale, cât şi celor occidentale.

Deşi unele scene au fost deteriorate, ansamblul iconografic nu este în întregime compromis, păstrând scene inegalabile, printre care "Tabloul votiv", din naos, şi ampla frescă de pe peretele vestic al pronaosului, intitulată "Cavalcada Sfântului Împărat Constantin cel Mare".

Biserica îmbină elemente ale artei sacre bizantine, gotice şi renascentiste. Ca elemente de arhitectură, Biserica Pătrăuţi are arce diagonale etajate, cu pandantivi şi calote semisferice, care favorizează efectul de înălţare şi de punere în abis a spaţiului interior.

Portalul uşii de intrare, în stil gotic, aflat în partea de vest a pronaosului, având un chenar în arc frânt cu usciorii şi arhivolta profilate, cele trei abside prevăzute cu graţioase firide alungite şi cu un rând de ocniţe deasupra lor, turla împodobită de asemenea cu 12 firide şi ocnite, plăcile ceramice verzi şi violete din partea superioară a navei şi turlei, asigură edificiului o făptură plină de simplitate, eleganţă şi cu un accentuat simţ al proporţiilor.

În curte, la câţiva metri de portalul în stil gotic, ei pot să stea la taifas în jurul unei Mese a tăcerii, în miniatură, denumită însă de localnici Masa lui Ştefan. Ei susţin că cele două mari lespezi de piatră care o alcătuiesc, nişte semi-calote sferice imperfecte puse invers, precum scaunele celebrei opere de la Targu Jiu, datează de pe vremea ctitorului bisericii şi l-au influenţat pe părintele sculpturii moderne, Constantin Brâncuşi, în conceperea Mesei Tăcerii.

Volumul cărţii de onoare denumită şi "Cronica Pătrăuţeană", în care se mai aflau şi mărturii aparţinănd lui Nicolae Iorga, George Enescu şi altor reprezentanţi de elită ai spiritualităţii noastre, semnăturile lor fiind văzute de pildă şi în 1976, pe foi îngălbenite de vreme, de către Ilie Cibu, director la SC Rulexim SA Suceava, în prezenţa prozatorului Alexandru Ivasiuc, a dispărut fără urmă.

A disparut şi un alt volum la fel de preţios, mult mai vechi, un manuscris din 1787, copiat de dascalul Manolache, care cuprindea în afară de texte liturgice şi unele extrase din "Psaltirea" lui Dosoftei, precum şi amănunte asupra morţii lui Grigore Ghica, manuscris denumit de specialişti "Condicele pătrăuţean". Se mai păstrează însă în sfântul lăcaş Biblia de la Buda, tipărită şi prefaţată în secolul al XVIII-lea de Samuil Micu Klein, un tom masiv de peste cinci kilograme.

Biserica Pătrăuţi - muzeul din "casa parohială"

Casa Parohială din Pătrăuţi s-a construit la începutul secolului al XIX-lea, având o arhitectură specifică perioadei în care a fost construită, cu influenţe germane vizibile. Între anii 1896-1919 casa a fost un adevarat punct de întâlnire şi de reper al luptătorilor pentru unitatea neamului românesc.

Iată cum descrie marele Ştefan Octavian Iosif întâlnirea lui cu Pătrăuţiul, într-o scrisoare scrisă chiar în această casă: "Alaltăieri am trecut pe la Pătrăuţi, unde iaraşi este o biserică, fosta mănăstire de maici, zidită tot de Ştefan. Bisericuţa e la poalele unor dealuri, tocmai în capul satului, un loc strategic ca toate pe care Ştefan le alegea pentru biserici şi mănăstiri... Pustiit în repetate rânduri, schitul a rămas părăsit timp de vreo 160 de ani, aşa că pe zidurile sale se văd copaci - şi până astăzi a ramas o rădăcină de copac în zid. Prin 1709 a fost restaurat, iar azi e singura biserică a Pătrăuţilor. Închipuieşte-ţi o casă parohială cu odăi largi, luminoase; pretutindeni, curăţenie exemplară, o grădiniţă drăgălaşă în faţa, în fund, ograda mare, care dă într-o livadă minunată. Şi totul situat într-o poziţie neasemănat de pitorească."

Astăzi în casă funţionează un muzeu ce îşi doreşte să învie casa de preot de dinaintea revoluţiei industriale. Să arate aşa cum trăiau preoţii, cum se rugau şi cum se întâlneau cu credincioşii creştini ce veneau să ceară sfat, să li se citească o scrisoare sau să li se scrie o scrisore. În cadrul acestui muzeu se află o deosebită colecţie legată de serbarea Paştelui în Bucovina. Sursa: www.crestinortodox.ro

 

Mănăstirea Suceviţa

Mănăstirea Suceviţa este o mănăstire din România, situată la 18 km de Rădăuţi (judeţul Suceava). Tradiţia aşează pe valea râului Suceviţa, între dealuri, o biserică din lemn şi o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea.

Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine ştie căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcţii. Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea domnitorului Petru Şchiopul.

Monumentul este în realitate ctitorie comună a familiilor Movileştilor (mari boieri, cărturari şi chiar domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldoveneşti - îmbinare de elemente de artă bizantină şi gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporţii, păstrează planul trilobat şi stilul statornicit în epoca lui Ştefan cel Mare, cu pridvorul închis. Notă aparte fac celelalte două mici pridvoare deschise (stâlpi legaţi prin arcuri în acoladă) plasaţi mai târziu pe laturile de sud şi de nord; prin excelenţă "munteneşti", ele constituie un evident ecou al arhitecturii din Ţara Românească. Se menţin firidele absidelor, chenarele gotice din piatră şi ocniţele numai la turlă, inclusiv pe baza ei stelată. Incinta este un patrulater (100x104 m) de ziduri înalte (6 m) şi groase (3 m) prevăzute cu contraforturi, metereze, drum de strajă, patru turnuri de colţ şi unul cu paraclis peste gangul intrării (stema Moldovei); se mai află încăperi ale vechii case domneşti şi beciuri.

Arhitectură

Arhitectura îmbină elemente de artă bizantină şi gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din lemn din Moldova. Pictura murală interioară şi exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o amplă naraţiune biblică din Vechiul şi Noul Testament. Sursa: www.wikipedia.org