Renaşterea naţională a României
România în al doilea război mondial
Dacia
Teritoriul României din ziua de
astăzi era locuit prin anul 200 î.Hr de daci, un trib trac. Sub
stăpânirea lui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat
centralizat care ameninţa şi interesele regionale ale Imperiului
Roman. Iulius Cezar a plănuit o campanie împotriva dacilor, dar a
fost asasinat în 44 î.Hr.. Câteva luni mai târziu, Burebista a avut
parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii
săi. Statul dac a fost divizat, şi nu s-a mai unificat din nou până
în 87 d.Hr., sub conducerea lui Decebal. Statul dac a susţinut o
serie de conflicte cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în 106
d.Hr. de împăratul roman Traian. Întâlnindu-se cu invazii succesive
ale triburilor germanice, administraţia romană s-a retras din
provincie două secole mai târziu, anul 271 d.Hr fiind considerat
drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecuta în timpul Imparatului
Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reaşezare
strategică a graniţelor de la Dunare ale imperiului pentru o
administraţie mai eficientă şi apărare mai eficace a provinciilor
din această zonă. Din Dacia de la nord de Dunare au fost retrase
elementele de ocupaţie (armata), însă coloniştii şi alte elemente de
populaţie romană care apucaseră deja să întemeieze oraşe şi o viaţă
socială solidă împreună cu populaţia locală de sorginte tracică au
ramas în continuare pe acest teritoriu, astfel că pe la anul 600
d.Hr. etnogeneza românească este aproape finalizată.
Au urmat mai multe valuri de
invazii: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în
secolul VI, slavii în secolul VII, maghiarii în secolul IX,
pecenegii, cumanii, uzii şi alanii in secolele X-XII şi tătarii în
secolul XIII. Au fost create câteva mici formaţiuni prestatale
româneşti, urmând ca abia în secolul XIV să se formeze principatele
Moldovei şi Ţării Româneşti, ce aveau să lupte contra Imperiului
Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541,
întreaga Peninsulă Balcanică şi mare parte din Ungaria au devenit
provincii turceşti. Moldova, Ţara Românească şi Transilvania au
rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană. Primele întemeieri
statale româneşti (vlahe) au apărut în sudul Dunării: Imperiul
Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru şi Asan (anul 1186), precum
şi ţinuturile româneşti (un fel de voievodate sau cnezate), în
secolele X-XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida),
Vlahia Mică (Epir, Tesproţia) şi Vlahia Superioară (Dolopia).
Cucerirea ungară a
Transilvaniei a început spre mijlocul secolului X, fiind încheiată
în secolul XII. Un aport important în procesul ocupării
Transilvaniei l-au avut secuii. În secolul XII, în Transilvania se
incearcă organizarea unui Principat (în 1111 este atestat în izvoare
Mercurius Princeps Ultra Silvanus supus Regatului Ungar, dar
organizarea definitivă este cea de Voievodat ( în 1176 este atestat
primul voievod al Transilvaniei, Leustachius Voievod. Începând cu
secolul XII şi în secolul XIII regii Ungariei au colonizat în
Transilvania germani, evocaţi în izvoare sub numele hospites şi
cunoscuţi sub denumirea generică de saşi.
În anul 1600, cele trei
principate române au fost unite cu succes de voievodul Mihai
Viteazul, dar uniunea a fost dizolvată după asasinarea lui Mihai, un
an mai târziu, la ordinul generalului Basta, lângă Turda.
Ca în majoritatea ţărilor
europene, anul 1848 a adus revoluţia în Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania. Ţelurile revoluţionarilor - independenţa completă
pentru primele două şi emanciparea naţională pentru cel de-al
treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele
evoluţiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populaţia celor
trei principate să-şi recunoască unitatea limbii şi intereselor lor.
Ca în majoritatea ţărilor
europene, anul 1848 a adus revoluţia în Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania. Ţelurile revoluţionarilor - independenţa completă
pentru primele două şi emanciparea naţională pentru cel de-al
treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele
evoluţiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat populaţia celor
trei principate să-şi recunoască unitatea limbii şi intereselor lor.
Delegaţii Adunărilor Ad-hoc au
profitat de susţinerea lui Napoleon al III-lea şi de fragilitatea
puterii otomane si ambiguitatea din textul Convenţiei de la Paris
din 1858, alegându-l în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al
Principatelor Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei (de la 1862
Principatele Unite Române).
În 1866 prinţul german Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura
sprijinul german pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a
condus forţele armate române într-un război de independenţă plin de
succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.
Participarea României la
războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat
egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă
semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române
libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a
permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a
însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia
otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne
într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.
Noul stat, aflat la confluenţa
Imperiilor Otoman, Austro-Ungar şi Rus, cu vecini slavi pe trei
părţi, aspira la vest, în principal la Franţa, pentru modelele sale
culturale, educaţionale şi administrative. În 1916 România a intrat
în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La sfârşitul
războiului, Imperiile Austro-Ungar şi Rus au dispărut; corpurile
reprezentative create în Transilvania, Basarabia şi Bucovina au ales
unirea cu România, rezultând România Mare.
Majoritatea guvernelor române
dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu
şi substanţa unei monarhii constituţionale liberale. Mişcarea
naţionalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor
politic major în exploatarea fricii de comunism şi resentimentul
pretinsei dominaţii străine şi mai ales evreieşti asupra economiei.
În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă
membri ai acestei mişcări, Regele Carol al II-lea a destituit
guvernul şi a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a
fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor
teritoriale suferite de România în acelaşi an. În locul lui a venit
la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului
ministru, mareşalul Ion Antonescu.
În final, în 1940, România a
pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, ca
urmare a tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după
ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat
Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa. Două treimi din
Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS),
pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord şi sudul
Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.
Între 1941 şi 1944, generalul
Ion Antonescu conduce ţara ca dictator militar ("Seful Statului").
Prin Dictatul de la Viena,
România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de
nord a Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate
germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, din 7
septembrie 1940, au fost cedate Bulgariei două judeţe din sudul
Dobrogei, Durostor şi Caliacra (Cadrilaterul). România a intrat în
cel de-al doilea război mondial de partea Axei în iunie 1941, cu
scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS.
La 23 august 1944, Regele Mihai,
cu sprijinul partidelor istorice, al partidului comunist şi al
armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu şi a trecut armata
României de partea Aliaţilor, grăbind astfel cu circa 6 - 9 luni
sfârşitul celui de al doilea război mondial. România a luptat greu
în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria şi
Cehoslovacia, situîndu-se pe locul 4 în ceea ce priveşte efectivele
armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaţilor şi
rezultatele obţinute pentru victoria asupra statelor Axei. Regelui
Mihai I i s-a acordat de către guvernul sovietic ordinul "Victoria",
recunoscându-se, în acest fel, meritul României în contribuţia la
victoria aliaţilor. Ca o recunoaştere deplină a meritelor României,
Franţa avea să ceară să i se acorde statutul de cobeligerantă. URSS,
chiar dacă a recunoscut realele merite ale României, avea să se
opună acordării acestui drept.
La sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar
Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul)
au rămas pierdute. RSS Moldovenească a devenit
independentă abia în 1991, sub numele de Republica
La mai puţin de 3 ani după ce
trupele sovietice ocupă România (în 1947), regele Mihai I este
forţat să abdice şi e proclamată Republica Populară Română, stat
comunist.
La data de 23 Mai 1948 are loc
ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker
semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Şerpilor este
cedată statului vecin de la Răsărit.
La începutul anilor 1960,
guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită
independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Ceauşescu a devenit
preşedintele Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului în
1967. Denunţarea ceauşistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din
1968 şi o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea
unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât şi acasă.
Seduşi de politica străină "independentă" a lui Ceauşescu, liderii
vestici au avut o poziţie ambiguă faţă de un regim care a devenit la
sfârşitul anilor 1970 foarte aspru, despotic şi capricios. Creşterea
economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet
unei austerităţi răstălmăcite şi represiunii politice severe.
Conducerea lungă de câteva
decade a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai
cruntă în anii 1980.
După prăbuşirea comunismului în
restul Europei de Est, spre sfârşitul verii lui 1989, un protest de
la mijlocul lui decembrie din Timişoara a crescut într-o revoltă
populară răspândită pe întreg teritoriul ţării contra regimului
ceauşist. Ion Iliescu a devenit preşedinte pe 22 decembrie.
Ceauşescu a fost arestat imediat, şi, după un proces înscenat, a
fost executat împreună cu soţia sa pe 25 decembrie, în ziua de
Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă
dintre armată şi populaţie. O coaliţie de guvernare improvizată,
Frontul Salvării Naţionale (FSN), s-a instalat la putere şi a
proclamat restaurarea democraţiei şi a libertăţii. Partidul Comunist
a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare
ale lui Ceauşescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.
România între 1989 şi 2008
Alegerile parlamentare şi
prezidenţiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele
Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, Ion Iliescu, un fost activist
comunist, a câştigat 85% din voturi. FSN a primit două treimi din
scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre
Roman, ca prim-minstru şi a început reformele pentru o piaţă liberă.
De vreme ce noul guvern era
încă format în mare parte din foşti comunişti, anti-comuniştii au
protestat în Piaţa Universităţii, Bucureşti în aprilie 1990. Două
luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăştiaţi brutal de către
minerii din Valea Jiului, chemaţi de Preşedintele Iliescu. Minerii
au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu",
precum şi sediile şi casele liderilor opoziţiei. Este clar că
acţiunea minerilor a fost orchestrată din umbră de Ion Iliescu şi
aparatul său represiv. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârşitul
lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la Bucureşti pentru a
cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să
conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor.
O nouă Constituţie democratică
a fost proiectată de Parlament şi adoptată după un referendum
popular. În alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat
dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la
partidele parlamentare naţionaliste PUNR şi PRM şi fostul partid
comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992,
sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea
1992-1996 a fost marcată de scandaloase privatizări şi fraude din
partea puterii politice de la acea vreme, care au dus practic la
înnapoierea economică şi stoparea progresului şi a reformelor
necesare la acel moment.
Emil Constantinescu din
coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins in
1996 pe preşedintele Iliescu, după un al doilea scrutin şi l-a
înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru.
Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost
înlocuit de Radu Vasile (PNŢCD) şi mai târziu de Mugur Isărescu, dar
în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) şi Iliescu au
câştigat din nou, al treilea mandat de preşedinte - forţând
constituţia, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.
În 2002, România a fost
invitată să adere la OTAN. În acelaşi an, Uniunea Europeană a
confirmat sprijinul puternic faţă de scopul ţării de a adera în
2007. Totuşi, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a
economiei, înainte ca România să-şi poată atinge scopul.
În 2004, alegerile l-au dat
învingător pe Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al ţării, în
fruntea unei coaliţii formate din P.N.L. şi P.D., alături de
U.D.M.R. şi P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcţia
de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin
Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la
guvernare. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la
guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniştri
din partea P.N.L. şi U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007,
fiind sprijinit în Parlament de Partidul Naţional Liberal, de
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum şi de Partidul
Social Democrat.
În 2008, în urma alegerilor parlamentare s-a format un nou guvern al cărui Prim-ministru este Emil Boc, fostul primar al oraşului Cluj-Napoca.
Sursa: www.wikipedia.org